Şi nu ştiu, dar – de la un timp
eşti ca o lacrimă ce-şi picură materia sacră
în tot ce-ncepe să se nască..
precum o flacără ce pâlpâie tăcută,
abia învelind sub crusta-i dulce, blândă
academii de paradoxuri..
Şi parcă mă tot îndemni să stau
pe umărul tău drept,
să-ţi simt aripa închipuirii
cum îţi cade ca un gât de lebădă
pe piept…