DISTRIBUIȚI

Cât e de simplu să te apuci să judeci lucrurile
fără să li se cuvină nicio judecată!
Mă prinseră pândind şi-n loc de bucuria mult aşteptată,
o ură înverşunată mă întâmpină sub coifuri.
Le-aş spune că nu-s vreun răufăcător
însă nu ştiu pe ce limbă…
ţoţi ţin în mâini câte o carte în stil liliputan
– de fapt acestea par a fi nişte cărţi mici,
de iniţiere, precum se mai numeau
la începutul acestui mileniu..
Dar m-am speriat degeaba, iubito.
Îi găsesc buni şi tăcuţi, plini de aspiraţii,
ascunzându-se în spatele acelor bărbi
care le uscară chipurile în mod esenţial,
întocmai chipului spiritului
pe care nu am niciun dubiu
că îl caută cu ardoare, ca şi mine.
Aud o voce: “te ştiam de pe aici.. bine ai venit!”
Şi-am înţeles că trebuie să urc..
mulţi, lipsiţi de amintiri,
urcau în flanc,
cu o poftă acerbă de materializare..
Cu fiecare pas, ruşinea-mi aduna poveri în plus,
însă nu mă simţeam încă ruinat…
După o vreme s-au apucat să cureţe printre morminte,
căci viaţa după viaţă-n cărticica lor
nu puteai găsi.
Ce vreţi să faceţi aici, sus – am întrebat..
Şi-altă voce mi-aminti
că tot ce-i de întemeiat e scris în carte,
căci nu-s demni de urcare cei care cred
că ne-am mobilizat în moarte,
şi că suntrem vii şi-n noi stă viitorul!
însă l-am zărit căzând pe coate şi-apoi
nu-şi mai recuperă piciorul
rostogolit pe muntele din vopsele pure..
însă avea-n ochi multă-ndrăzneală,
parcă fiind făcut din lucruri care ştiu să-ndure.
Suind cu eroism, uneori poticnindu-ne de-a valma
ne păstram integritatea ferită de oglinzi,
o vreme – fără să ne facem semne.
Şi liniştea a durat până când
cineva din frunte zări nişte grupuri de duşmani,
dar eu nu-i vedeam.. şi-atunci
am înteles că de duşmani era nevoie.
Primisem o poruncă apoi,
cum c-ar trebui să fim demni de renumele de cuceritori ai vieţii
şi ca trebuie să luptăm..
Doream să-mi cadă şi mie ochiul pe-un duşman,
dar, nevăzând nimic, am început să mi-l imaginez
şi-am început să urc cu mai multă înversunare,
poate şi că aşa cerea principiul ascensiunii..
Şi mulţi ascunşi în sinea noastră
ne sporeau puterea, deşi se uitau spre noi
cu ochii blânzi şi umili, având parcă
acea căutătură a omului de-aproape,
a fratelui pierdut în noi şi totuşi
toţi din flanc le purtam în seamă
o sabie de învingător..
Şi-n plin urcuş printre osuarele istoriei,
descopeream cu fiecare pas noi începuturi,
trăindu-i şi sfârşitului un început apocaliptic..
Într-un târziu, un camarad mă lovi în cot
şi-apoi, pe când abia mai răsufla,
mi-a spus nerod, dar micile impulsuri
se spulberau frăţeşte
căci doar cine stă de-oparte nu greşeşte,
şi-ar fi lovit de moarte, dacă n-ar fi schilod..

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentRugă
Articolul următorConstituţia nimicului

LĂSAȚI UN MESAJ