DISTRIBUIȚI

Cu mii de ani în urmă, trupul meu
avea pene smulse
dar, mai înainte, îi căzură ghearele
şi-aşa.. a devenit lent şi speriat..
şi-ncepu să-şi contemple fruntea
surprinsă de emoţii..
a scos un toiag şi, cum toate-n jur
erau lipsite de sentimente,
unealta fu cel dintâi gând al frunţii
iar lovirea – fapta primordială..
Şi azi, mergând pe-atâtea drumuri ademenitoare
îmi amintesc de uimirea fiarelor de-atunci..
cum – cu milă îmi priveau moliciunea propriei făpturi
sau semnele ghearelor căzute pentru totdeauna.
Le păream un caraghios, ridicolul perfect…
Iar când m-au văzut urmat de-un cârd de oi
şi de cirezi imense de vaci, se ascunseră-n codrii..
cred că le-a tulburat faptul că
sub ochii mei se-mperecheau
iar – pentru nou născuţi
eram întâia suflare pe care o vedeau.
Plin de pofte, precum toiagul meu
m-am îndreptat spre locuri
ce-mi arătau lumina mai întreagă,
aerul – mai liniştit..
Doar corbii imenşi cât nişte copaci
se mai loveau, lăsând pe pajişti
pete mari de aripi.. semănând cu nişte urme înfricoşătoare.
Pivind spre hăurile străbătute-n bună înţelegere,
dintre minunile pământului,
femeia-mi dărui doar două:
un prunc asemeni mie-n chip şi-n spaime
şi iluziile. Şi-o apăsătoare teamă
ne străbătu atunci
precum este prins spiritul exact
în meandrele alegoriei..
Şi uite că acel prunc – mai înalt
şi tăinuind unelte tot mai subtile,
ne-a spus că-şi găsise o femeie
doar a lui.. apoi au fugit de noi
spre-o altă grotă zăvorâtă de o poartă,
în lumina unui foc cuminte..

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentMersul înainte (II)
Articolul următorTimpurile de azi

LĂSAȚI UN MESAJ