DISTRIBUIȚI

Ne găsirăm bătrâni în ochiuri de izvoare
şi-atunci am lepădat din umeri pieile..
hotărând ca partea faptelor ce-mi stau în seamă
să mi-o judec singur,
precum şi femeia mea asupra ei
şi le luă pe ale sale..
Doar noaptea ne vedeam nedespărţiţi de fapte,
când mă ruga să-i cânt..
şi câtă bucurie-n grota noastră a fost
când am frânt o parte din toiagul ucigaş,
cu propria-mi mână, sfredelind trei găuri,
golind-o de materie.
Mi-aduc aminte cum aerul din plămâni
lovea precum o licoare, în capetele
a trei degete din cele zece.. primordiale!
În noi s-a deschis atunci o lume nouă,
pe care împletirăm un altfel de cântec
şi-alte vedenii colorate…
E firesc ca trupul să nu-mi rămănă
ca la prima aruncare,
femeia, lacomă de melodii, s-a îndreptat
asemeni mie şi-a ţesut din fibre lungi
o pânză cu care ne acoperirăm,
căci încolţise-n noi ceva
ce mulţi spun în vremurile de azi,
că s-ar numi ruşinea..
La începuturi, ţi-aduci aminte, iubito,
cum acoperirăm părţi de trup,
apoi l-am ascuns cu totul,
sfătuindu-i la fel şi pe cei tineri
care mult se mai înmulţiră.. şi,
cu glas încet, le-a spus atunci fecioarelor:
– Ne-ncumetăm mai mult, mai sus
doar dacă daţi de-o parte blana
ce vă suceşte mersul înainte!
Şi cât s-au bucurat atunci, aproape un mileniu..
singure îşi rânduiră podoabe şi veşminte
asemănătoare palmelor de bărbaţi,
din ceasurile mângâierilor noastre
de toate zilele şi nopţile..

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentFlash-uri
Articolul următorMersul înainte (I)

LĂSAȚI UN MESAJ