e-noapte

E noapte..

E deja noapte, iar, pe prispa casei
s-a lăsat răcoarea…
Prin întunericul plin de stele
încă se mai zărește Universul
cu al lui spectacol
ce ne aduce aminte – de altfel,
că suntem singurii de departe
care încă mai aplaudăm
spre necuprinsul cer…
pe care, de n-am mai fi,
nimeni cred că nu l-ar mai știi..
… nici ochii strălucitori ai copiilor
privind nedumeriți, întrebându-ne
ce sunt acei aștrii
pe care i-am risipit în sus,
în dreapta ori în stânga
pe vremea când încă mai speram
în nemurirea noastră..

Ce-o să le spunem acum?
Că, dincolo de noi, nu mai este nimeni
să vadă aceste minuni, sub care
până și mirosul crinilor din grădina noastră
se înalță liber, în întuneric,
către nicăieri..?

E noapte și-ți simt fruntea de femeie
cum ți-o lași pe pieptu-mi, să o mângâi,
să-ți mângâi părul, umerii, obrajii..
fără ca nimeni – firea să nu ne-o mai știe..
nici măcar stelele,
în drumul lor, pe cer
spre o nouă zi de mâine…

bing-bang-unul-dupa-altul

Bing, bang.. unul după altul

Bing – bang-urile sufletelor noastre trec,
molcom, unele după altele,
scurgându-se din timp, tot mai încet,
precum în ceasurile nopțílor,
când te aștepți să-ți intre cineva pe ușă,
cu brațele pline de dor,
fără ca nimeni să observe
cum minutele încep să semene
– pentru a nu-știu-câta oară,
cu orele târzii în care
nu se întâmplă mai nimic,
ci doar ninsoarea de afară
ți se așterne pe creștet,
precum secundele, orele,
una lângă alta –
pe cercul polar al eternelor reîntoarceri acasă,
de acolo, de unde nu mai ai unde să pleci,
decât mâine – în zori,
pe drumul fără de sfârșit al sufletelor
care te tot așteaptă în liniște, undeva,
întinzâdu-și unul altuia,
din când în când, câte un colț de pâine,
întru iertarea păcatelor
de pe vremea când o iubeai pe Lolita,
fără să-i ceri nimic,
nici măcar un pahar cu apă,
în zilele toride de vară,
când îi treceai pragul casei, în liniste,
purtându-ți pașii, unul în urma altuia,
precum secundele,
precum orele și zilele care
nu se mai sfârșeau, parcă, niciodată…

dinspre-40

Dinspre patruzeci…

Cu ochi căprui și atât de vârstnic,
îmi pot ține-n palme tinerețea,
încă adăpându-se din propria-mi bucurie,
înflorind, regăsindu-și noblețea,
iureșul, datinile și-mbătrânirea…
Și parcă totul e un joc zglobiu,
semănând cu o planetă
pe care viața a erupt;
o simt cum îmi cuprinde palma
legănându-se într-un balansoar,
săltând ca un copil cu picioare de aur
în jurul umerilor mei…

urmele-tacerilor-noastre

Urmele tăceilor noastre

Deși nu-mi mai amintesc acum,
te rog să nu uiți toate acele
cât de multe se întâmplară cu noi
și, mai ales, cu sufletele noastre
– începând cu primele semne de viață,
de atunci, de când am ințeles
că toate își au un rost,
doar dacă ni le putem aminti
că au existat odată,
hărăzite întru îndumnezeirea noastră,
îndelung așteptată, în cea mai mare tăcere,
parcă.. fără de îceput
și fără de sfârșit..

logo-default-white

Demos kratos

Democrația nu pune puterea în mâna maselor de oameni. Democrația pune puterea în mâna oamenilor care au destule resurse încât să convingă mai mulți proști că ei au dreptate.

Aboneaza-te..
De fiecare dată când îmi vine vreo idee, te voi anunța prin e-mail

Confirmă subscrierea, urmând paşii menţionaţi în mesajul sosit.
Delivered by FeedBurner

Contact Info

Str. Leonida Zamfirescu Eliza, nr.43 Galati, Romania

+4 0749 463 6400
adrianlazarescu (arond)yahoo.com

Copyright 2018 Adrian Lazarescu ©  All Rights Reserved