Revenirea la praştie..

Precum începu Pământul pentru cea din urmă oară,
durând milioane de ani, ar trebui să ne reîncepem familia.
Deşi nu ştiu de-nţelegi ce vreau şi spun,
va veni o zi, probabil peste câteva mii de ani,
când ne vom aduna în jur progeniturile,
spunându-le cu blândeţea-mi caracteristică, spre luare aminte,
că, începând de mâine, cu toţii ne vom întoarce la praştie..
Ţi-aminteşti cum aşa se şi întâmplase?
Adu-ţi aminte câte speranţe încolţiră în sufletele lor,
odată cu această vestire.
Epocala descoperire a vremurilor apuse, îngropate,
praştia se şi prinse într-ale lor mici degete,
drept o naivă iscusinţă şi mă mir de unde or fi învăţat ei
să-şi facă praştii perfecte şi cu ce or fi găsit
să le făurească.. nu ştiu nici azi.
Bineînţeles că depozitele acestei civilizaţii
mai sunt încă pline de lucruri elastice, ce le încântă privirile
însă nu se pricep să umble cu acestea.
Şi-am să scrijelesc pe o piatră această izbândă, întrucât natura,
chiar de va renaşte, nicicând nu va mai putea ştii să făurească acele praştii..
o praştie utilă nu va mai exista niciodată în stare autentică..
Pe marile bulevarde păşesc bătrânii.. având tâmplele sparte de praştii..
şi-o mulţime de femei cu fel de fel de vârste,
purtând veşmite găurite de praştii..
se plimbă încă şi perechi de tineri, tehnocraţii şi demagogii acestor epoci
punând la cale reînvierea lumii print-o praştie..
şi nu ştiu câţi filosofi ai reducţionismului cu buzunarele
agâţate-n piepturi pline de praştii cosmice, precum nişte canguri..
uitând de multe, nimicuri pentru ei..
Si spre toate acestea, copii ce ni s-au pus de-alungul anilor în jur,
privesc sincer cu o nespusă dorinţă..
Pare că ar fi fost totul pornit de la Adam spre Eva,
precum de la mine către tine..
Şi copii crescură repede, unii întorcându-şi privirea
spre eterna noastră umbră, scuipând fără noimă..
şi-ntind propria praştie spre tâmplele mele fără să se ascundă
şi-aşteaptă rânjind parcă un semn să-i dezvăţ de praştii..
Un vultur preşuv zboară în dreptul pietrei mici,
însă precum joaca unor copii cu bulgării în iarnă, tot mai mari
în mâinile noilor generaţii, lâsând în urmă
precum religve, ale noastre tidve.
Si mâine, chiar dacă ar fi ridicol, în zori.. îi voi întreba
dacă ştiu ce crede o piatră lovind o tâmplă..
Dar mă tem că nu mă vor înţelege din cauza atâtor limbi planetare
în care toţi par să-ntrebe acelaşi lucru..
Iată cât de mult se complică totul, în calea sa
spre acea simplitate elementară, şi-ntr-un târziu
realizezi că niciun cuvânt nu mai rămâne locullui precum
toate ţintele sfârşesc răpuse de praştii..

Dor

Strânge-mă aproape, inimă de inimă
precum de cozile verzi, în mijlocul verii,
cireşele – două câte două se ţin.
Ascunde-mă din întâmplare în labirintul
pielii atât de albe, atât de moale,
ori în colţul buzelor, rugăciuni să spun
sub bolta gurii tale, până când
pierzându-ne conturul, vom dansa pe nesfârsitul zăpezii…
istovit să mă aplec şi să beau apă
din urmele paşilor ce ţi se pierd
sub soarele amiezii..

Marină

Iubita mea, trăitoare poveste marină,
naufragiată în plină sincopă
a bătăii mele de inimă,
între azi şi niciodată agăţată,
tulbure, adânc nedeclarată..
Iubita mea şi-a descălţatelor meduze
ce plutesc pe ape..

Viaţa dincolo de nisipuri..

Deşertăciunile se făcură o noapte infinită..
şi-mi întind această încă tânără mână,
cea plină de toate însemnele păcatului
desenate precum o potecă
în chip de călăuză pentru orbi..
ajungând să trec, în sfârşit,
prin câteva clipe de naivitate.
O doamnă din epoca celor
demult apuse mă întrebă:
– De ce ţi-a fost dor de mileniul al treilea?
Nu trebuia să te naşti dincolo
de temelia lucrurilor…
I-aş fi răspuns cu atâta poftă,
însă aerul mai era puţin,
aroape că îmi lipsea..
Ca să-mi mai mişc acest trup,
nu mai găsesc niciunde,
precum în secolele trecute,
un pământ cu iarbă sau măcar ceva
pe care să-mi aştern umbra.. şi atunci strig,
din răsputeri – aşa cum nici nu mai ştiu că sunt,
cuvinte învăţate odinioară,
furişându-mă tot în faţă,
deşi am uitat ce înseamnă aceasta…
– Priveşte! Acolo parcă sunt nori de ploi
goniţi de vântul planetar.. şi ploile-s acide, negre..
tocmai acelea care hrănesc seminţele prezentului..
O adiere caldă şi moale ca de aşternut zvântat
mă loveşte şi îmi dau seama că o să vină vara
care ne va încuraja, dacă nu pe noi,
măcar pe ale noastre suflete..
Între noi şi cei dinaintea noastră
nu sunt decât arbori, cu un fel de verde
din care nu mai poţi distinge nimic
având un rost, alături de aceşti zgârie-nori..
Am simţit clipa când erai aproape gata
să dezertezi, imaginându-mi un marş spre viaţă,
chiar dacă erai în primele rânduri,
fiindu-ţi teamă de tot ce aş fi avut să-ţi spun
chiar şi sub acele forme de curcubeu, sublime..
Şi nu pot să uit semnul tău,
cum c-ai fi dorit să te transformi în pasăre
de la Ecuator spre Polul Nord, pleşuvă,
cu clonţ de cremene, lovind mereu
în gheţari, precum în mult râvnita-ţi hrană..
Normal că nu ai de unde să ştii că,
mai întâi clonţul se sfarmă,
iar, portivit vechilor simetrii ancestrale,
aceasta-ţi va rămâne cea din urmă şi cumplită armă.

Renuntare

Degetele tale tremurânde,
şi-nfricoşate,
îmi pipăiau inima,
orbecăind tot mai mult,
în drumul lor spre acel suflet
care… încet, încet devenise
însăşi piatra de hotar între toate
câte-au fost odată ale noastre
şi nesfârşitul abis
în care te-ai aruncat,
renunţând fără să ştii,
pentru totdeauna – la odihna
de la capătul îndurărilor
cele de toate zilele…

Memorii din orasul celor sapte coline

Eşti parfumul lucrurilor nou născute
lacrima ce udă catedrala paradoxurilor..
La fiece întoarcere
mă simt liber
valet nostalgiilor
ce-mi dau şansa de a te îmbrăţişa..
Către origini, îţi spusesem
o mulţime de necuvinte
iar mintea-mi fugise la tine
spre dezamăgirea
acelui destin primordial,
neîmplinit..
Ţi-aş povesti mai mult decât oricând
acum, despre soare
şi despre ţărmurile
pe care le priveam pentru prima dată
şi ultima, mereu..
Încă mai aud, văd şi gândesc
fără a ştii
dacă tu mai cunoşti aceste lucruri..
Mi-amitesc doar că visai
deşi raţiunea-ţi părea
o logică înfiptă
la începuturile acestei lumi pierdute..

logo-default-white

Altceva?

Totul, cuvintele, gândurile, ideile şi faptele.. se referă la oameni. Şi nimic din ceea ce este nu înseamnă un altceva. Un altceva dincolo de noi. Într-un fel, e absurd!

Aboneaza-te..
De fiecare dată când îmi vine vreo idee, te voi anunța prin e-mail

Confirmă subscrierea, urmând paşii menţionaţi în mesajul sosit.
Delivered by FeedBurner

Contact Info

Str. Leonida Zamfirescu Eliza, nr.43 Galati, Romania

+4 0749 463 6400
adrianlazarescu (arond)yahoo.com

Copyright 2018 Adrian Lazarescu ©  All Rights Reserved