Arte

Arte

Despre mersul înainte (epilog)

Mă mai re-ntorc din vreme-n vreme şi-aud voci prin depărtări albe, ce seamănă cu un sfârşit al îndurării. Şi eu, care credeam că zeii au coborât să locuiască-n oameni.. Te văd şi-acum, iubita mea, cum te uiţi la stele-n adâncurile nopţii, căutându-ţi pruncii, dar nu vezi astrul nostru, ci doar îl presupui. Desigur, mă vezi şi tu cum şed în nesimţire...

O vară târzie..

Mă răstisem îngerului.. nervos că l-am prins la un colţ de vară târzie răstălmăcindu-mi zilele, încât să nu mai ştiu când te-am cunoscut întâia oară purtând atâtea frumuseţi de fecioară.. - Nu vezi că toamnele noastre cele de toate zilele ne sunt pe-aproape iară, Doamne? Cât vei mai îndura ca frunzele ruginii să pice într-o doară, fără să faci...

Simetrii

Citisem pe-un zid, scrijelit cu degetul cum că întemeierea simetrică a trupului e un miracol zămislit din biruinţă.. Cel ce-a spus acestea, cred că a pierdut măsura lucrurilor.. Întemeierea-n trup îmi pare, mai degrabă, o suferinţă lovită de Lumină, aşa cum nostalgia de apoteoze-i o pogorâre către-nceput.. De-aceea, fiule, doar naşterea-i binecuvântare dar nu îndrepţi cu asta mai nimic de te-a cuprins şi ţi...

Din zări..

Acolo unde-ţi calcă talpa, mi se rupe inima în două, în şapte ori în nouă. Unde-ţi salţi tu palma, îmi curge lumina dinspre soare către asfinţit. De unde mă priveşti, timpurile se curbeaza pe trupul tău spre nicicăieri. Aşadar, ce mai încolo şi-ncoace.. sper că ţi-ai dat seama că nu pot sta deoparte când îmi spui că totuşi mă iubeşti împotriva voinţei tale.

Cu sine

Ţi-aş povesti despre labirinturile închipuirii gândului rătăcit, nocturn dar sunt preafericit că glasul mi-e încet şi gros şi nu reusesc nici măcar să-ţi şoptesc despre erorile întru desăvârşire.. De-aceea-mi port prin ani lumina ca pe o umbră şi-o să rămân asemeni mie precum în trecut aşa şi-n viitor... Inlăturând iluzia – cumplita aspiraţie, pot doar vedea că sunt fără...

Laică

Limba mi-e cusută şi de-aceea scrijelesc cu unghia vorbe pe epiderma laică a firii tale

Pe scări…

Uite, iubito, cât de repede trec norii, ca anii de altădată. Azi aş vrea să mă las pe scări, în jos, unde-mi pare că e senin... căci tot ce urcă-i doar praf şi mizerie şi nu are niciun rost să mai contemplu prefacerile de aici, ale acestei libere chimii, dezlănţuite.. Şi-aşa, mişcându-mă pe scări, spre pământuri, precum un păcătos ce-şi invocă mântuirea, voi fi tot mai mult o pradă...

Tainele amurgurilor din urmă..

Flămând, îmi preligeam gândurile pe chipul tău de lut, străbătând formele acelei bune-cuviinţe, zămislite cu mult înaintea apariţiei eroziunilor geologice din epoca marilor glaciaţiuni sentimentale peste care nici nu mai ştiu cât timp or să-mi mai rămână urmele acestor degete înnegrite în cărbunii inşiraţi de-alungul trăiilor noastre cele de toate zilele..