pasind-in-doi-pe-o-muche-de-paradis

Pășind în doi pe o singură muchie de paradis

în noaptea abia scursă
îmi născusei un vis deschis..
și era ca și-atunci
când am fi pășit printr-o poartă spre abis,
ținându-ne mână de mână
peste pragurile îndurării noastre
de toate zilele biciuite,
sub tropotele cailor izgoniți
în hohotele celor care
nu își mai găsesc rosturile
lăsate de îngerii pe pământ..

și nu mai știu nimic, decât
că dincolo, zorii îți revărsau printre gene
cea din urmă, ultima noastră revenire
la viață..

preafericita-mi-erai

Preafericită-mi păreai iubind..

Preafericită-mi păreai iubind.. şi eu eram la fel,
şi cum am putea uita mireasma teilor
ori paşii omeneşti – în prag de sărbătoare..
ori fructul lor cel dulce.. !?
Caut în materie pretexte de plăceri pioase,
caut o credinţă, un sentiment,
o stare..
dar doar din pulberi, iată,
nu-mi pot croi trup… şi-aştept,
căci lesne aşteptarea-mi este, prin ani lumină,
file din calendar nu rup,
şi seamănă a poveste oceanul plin de stele,
şi-n mine omenirea-i Spirit într-un stup..

ma-apropii-de-tarm

Mă apropii de ţărm..

.. tiptil, precum îmi plăcea
când îţi aduceam câte ceva,
un stol uriaş de emoţii s-a ridicat din fostul nisip,
începând să zburde.. Ştii..?
– orice aş putea prinde cu spiritul,
dar o emoţie, un sentiment – niciodată..
Pe aceeaşi plajă dau, din loc în loc, de litere
care stau singure, aşteptând
să le vină de undeva propoziţia, fraza potrivită.
Vezi câtă răbdare au? Când se adună mai multe
şi-şi găsesc cuvântul, îmi pare
că fug pe celălalt mal, unde le aşteaptă un zeu..

Şi uite aşa, mă laşi tu uneori fără cuvinte..

ragaz-pe-o-mana-cu-ceas

Răgaz întins pe-o mână cu ceas

Acum te las,
jurându-ţi din adâncuri
că-ţi sunt fidel.
Va trebui să te obişnuieşti
să mă auzi continuu rostind cuvinte,
uitând mereu c-am fost
şi sunt altfel mereu
şi tot spre a fi mă întorc..
şi mă amân mereu,
coborând de la etajul cinci..
redevenind din zeu un crustaceu..
Dacă mai vrei să-mi aduc aminte,
loveşte-mă din când în când
cu sufletul tău cast
şi nu te îndoi că pretutindeni
se aud doar gândurile noastre
şi nici o voce nu mai are sunet..
nu mai are glas..

e-noapte

E noapte..

E deja noapte, iar, pe prispa casei
s-a lăsat răcoarea…
Prin întunericul plin de stele
încă se mai zărește Universul
cu al lui spectacol
ce ne aduce aminte – de altfel,
că suntem singurii de departe
care încă mai aplaudăm
spre necuprinsul cer…
pe care, de n-am mai fi,
nimeni cred că nu l-ar mai știi..
… nici ochii strălucitori ai copiilor
privind nedumeriți, întrebându-ne
ce sunt acei aștrii
pe care i-am risipit în sus,
în dreapta ori în stânga
pe vremea când încă mai speram
în nemurirea noastră..

Ce-o să le spunem acum?
Că, dincolo de noi, nu mai este nimeni
să vadă aceste minuni, sub care
până și mirosul crinilor din grădina noastră
se înalță liber, în întuneric,
către nicăieri..?

E noapte și-ți simt fruntea de femeie
cum ți-o lași pe pieptu-mi, să o mângâi,
să-ți mângâi părul, umerii, obrajii..
fără ca nimeni – firea să nu ne-o mai știe..
nici măcar stelele,
în drumul lor, pe cer
spre o nouă zi de mâine…

bing-bang-unul-dupa-altul

Bing, bang.. unul după altul

Bing – bang-urile sufletelor noastre trec,
molcom, unele după altele,
scurgându-se din timp, tot mai încet,
precum în ceasurile nopțílor,
când te aștepți să-ți intre cineva pe ușă,
cu brațele pline de dor,
fără ca nimeni să observe
cum minutele încep să semene
– pentru a nu-știu-câta oară,
cu orele târzii în care
nu se întâmplă mai nimic,
ci doar ninsoarea de afară
ți se așterne pe creștet,
precum secundele, orele,
una lângă alta –
pe cercul polar al eternelor reîntoarceri acasă,
de acolo, de unde nu mai ai unde să pleci,
decât mâine – în zori,
pe drumul fără de sfârșit al sufletelor
care te tot așteaptă în liniște, undeva,
întinzâdu-și unul altuia,
din când în când, câte un colț de pâine,
întru iertarea păcatelor
de pe vremea când o iubeai pe Lolita,
fără să-i ceri nimic,
nici măcar un pahar cu apă,
în zilele toride de vară,
când îi treceai pragul casei, în liniste,
purtându-ți pașii, unul în urma altuia,
precum secundele,
precum orele și zilele care
nu se mai sfârșeau, parcă, niciodată…

dinspre-40

Dinspre patruzeci…

Cu ochi căprui și atât de vârstnic,
îmi pot ține-n palme tinerețea,
încă adăpându-se din propria-mi bucurie,
înflorind, regăsindu-și noblețea,
iureșul, datinile și-mbătrânirea…
Și parcă totul e un joc zglobiu,
semănând cu o planetă
pe care viața a erupt;
o simt cum îmi cuprinde palma
legănându-se într-un balansoar,
săltând ca un copil cu picioare de aur
în jurul umerilor mei…

urmele-tacerilor-noastre

Urmele tăceilor noastre

Deși nu-mi mai amintesc acum,
te rog să nu uiți toate acele
cât de multe se întâmplară cu noi
și, mai ales, cu sufletele noastre
– începând cu primele semne de viață,
de atunci, de când am ințeles
că toate își au un rost,
doar dacă ni le putem aminti
că au existat odată,
hărăzite întru îndumnezeirea noastră,
îndelung așteptată, în cea mai mare tăcere,
parcă.. fără de îceput
și fără de sfârșit..

Aşadar, tot despre nimicuri..

Lasă-mă să-ţi vorbesc acum,
mai mult ca altădată,
despre nesfârşitele fericiri
care animă pulberile,
despre măreaţa lor puzderie..
Sau, mai bine,
despre lumină
lasă-mă să-ţi soptesc,
cu ochii-n lacrimi,
despre nesfârşitele tărâmuri
pe care le străbat mereu
pentru întâia oară,
ca şi cum ar fi ultima…
despre zbuciumul meu, aici
precum o perpetuă dilatare
a schimbărilor materiei răstălmăcite,
care mi-amintesc
de nuferii de-altădată
şi de grotescul
unui nesfârşit de analogii…

Aşadar, mai văd,
mai aud şi încă mai cuget
fără a ştii ce sens au toate astea,
căci şi tu simţi
cum îţi pătrund în tâmple
amintindu-ţi înţelesuri fără sens,
chiar dacă acest sens pare un gol
ce umple spaţiul
şi timpului îi dă supremul înţeles..

Verile noastre decente

La urma urmei, ce să spun..?
a fost o vară tăcută, decentă.
Genele i se zbăteau
prin aerul fierbinte, umed,
cu melci şi scoici,
cu sare, cu mirosuri de alge marine,
înţepându-mi palmele,
eu îi trimiteam vederi
dintr-alte colţuri de lume
străină, însorită..
Ea îmi răspundea într-o doară,
muşcând voluptuos
dintr-un măr al discordiei..
Între umeri îi fâlfâiau
atâtea posibilităţi..
şi ar fi trebuit să mă astept,
prostul de mine,
să nu se-ntâmple nimic,
dar absolut nimic, fir-ar să fie..
în cea mai lungă, de pe urmă,
răbdare care mi-o mai păstrasem
pentru orice eventualitate..
Asta e.. fusese o vară decentă
şi nimic nu îmi tulbură somnul
întru o altă nemurire, parcă..

logo-default-white

Altceva?

Totul, cuvintele, gândurile, ideile şi faptele.. se referă la oameni. Şi nimic din ceea ce este nu înseamnă un altceva. Un altceva dincolo de noi. Într-un fel, e absurd!

Aboneaza-te..
De fiecare dată când îmi vine vreo idee, te voi anunța prin e-mail

Confirmă subscrierea, urmând paşii menţionaţi în mesajul sosit.
Delivered by FeedBurner

Contact Info

Str. Leonida Zamfirescu Eliza, nr.43 Galati, Romania

+4 0749 463 6400
adrianlazarescu (arond)yahoo.com

Copyright 2018 Adrian Lazarescu ©  All Rights Reserved