Imaginar

Priveşte-ţi solemnităţile materiei..
Află că aici nimic nu-i cu putinţă
invocat de simţuri ori de grai,
şi nici eu nu pot să trec spre ele..

De-aceea sunt tulburat să văd c-am fost,
şi-i suferinţă necurmată că ştiu şi nu pot fi!
In stare pură, precum un abstract
din legile antimateriei
mi-au mai rămas integre
doar resursele închipuirii;
dar degeaba.. din ele n-am ce-alege
căci nasc şi pier continuu..

Şi-atunci mă-ntrebi, desigur,
de ce-ţi vorbesc, sperând
ca vorbele-mi să-ţi întâlneasca ţie-nchipuirile?
De ce nu-ţi povestesc despre zădărnicie?

La fel am întrebat pe când priveam cerul,
închipuin-du-mă un călător
către imaginarul Pâmânt al altei şanse…
Visam mai sus,
visam o fugă teribilă din pulberile grele,
din soarele ucigător, din vânturile acide
izbind păduri scheletice,
visam corăbii pe apele strălucitoare,
pline de otrăvuri şi de reacţiile elementelor
ce începură să se zbată ca peştii de-altădată…
Şi-o rază devenisem,
fără sens şi fără timp,
şi nu ştiam că asta întrupează Spiritul,
dar nici acum nu ştiu la ce anume-mi foloseşte!

Constituţia nimicului

Să nu te miri de ce auzi
dacă-ţi mai poţi folosi auzul pentru ascultare.
Să nu te miri că nu ţi-am spus de timpuriu
că viaţa-i o greşeală de neiertat a morţii,
iar trupul – forma pedepsei
ce începe prin a se cunoaste şi-a simţi..
Unii, aici, cu teamă se feresc
să redobândească ce-au pierdut,
şi, cu groaza fug de-un inceput
..si fug, si fug necontenit..
să nu-i ajungă trupul
ca să-i repedepseasca!

Ci crede în ce-ţi spun acum:
eternitatea este limită a lucrurilor,
prăpastia-n care toate cad
fără ca cineva să vadă
ori să le audă zgomotul şi urletele;
este un fel de-a fi continuu mai departe
şi-ţi aminteşte c-ai venit din moarte
şi că mai stărui vag, fără să ştii unde,
şi că iluziile sunt ale dăinuirii simple
sau simplităţi ce-ţi par profunde..

Flanc

Cât e de simplu să te apuci să judeci lucrurile
fără să li se cuvină nicio judecată!
Mă prinseră pândind şi-n loc de bucuria mult aşteptată,
o ură înverşunată mă întâmpină sub coifuri.
Le-aş spune că nu-s vreun răufăcător
însă nu ştiu pe ce limbă…
ţoţi ţin în mâini câte o carte în stil liliputan
– de fapt acestea par a fi nişte cărţi mici,
de iniţiere, precum se mai numeau
la începutul acestui mileniu..
Dar m-am speriat degeaba, iubito.
Îi găsesc buni şi tăcuţi, plini de aspiraţii,
ascunzându-se în spatele acelor bărbi
care le uscară chipurile în mod esenţial,
întocmai chipului spiritului
pe care nu am niciun dubiu
că îl caută cu ardoare, ca şi mine.
Aud o voce: “te ştiam de pe aici.. bine ai venit!”
Şi-am înţeles că trebuie să urc..
mulţi, lipsiţi de amintiri,
urcau în flanc,
cu o poftă acerbă de materializare..
Cu fiecare pas, ruşinea-mi aduna poveri în plus,
însă nu mă simţeam încă ruinat…
După o vreme s-au apucat să cureţe printre morminte,
căci viaţa după viaţă-n cărticica lor
nu puteai găsi.
Ce vreţi să faceţi aici, sus – am întrebat..
Şi-altă voce mi-aminti
că tot ce-i de întemeiat e scris în carte,
căci nu-s demni de urcare cei care cred
că ne-am mobilizat în moarte,
şi că suntrem vii şi-n noi stă viitorul!
însă l-am zărit căzând pe coate şi-apoi
nu-şi mai recuperă piciorul
rostogolit pe muntele din vopsele pure..
însă avea-n ochi multă-ndrăzneală,
parcă fiind făcut din lucruri care ştiu să-ndure.
Suind cu eroism, uneori poticnindu-ne de-a valma
ne păstram integritatea ferită de oglinzi,
o vreme – fără să ne facem semne.
Şi liniştea a durat până când
cineva din frunte zări nişte grupuri de duşmani,
dar eu nu-i vedeam.. şi-atunci
am înteles că de duşmani era nevoie.
Primisem o poruncă apoi,
cum c-ar trebui să fim demni de renumele de cuceritori ai vieţii
şi ca trebuie să luptăm..
Doream să-mi cadă şi mie ochiul pe-un duşman,
dar, nevăzând nimic, am început să mi-l imaginez
şi-am început să urc cu mai multă înversunare,
poate şi că aşa cerea principiul ascensiunii..
Şi mulţi ascunşi în sinea noastră
ne sporeau puterea, deşi se uitau spre noi
cu ochii blânzi şi umili, având parcă
acea căutătură a omului de-aproape,
a fratelui pierdut în noi şi totuşi
toţi din flanc le purtam în seamă
o sabie de învingător..
Şi-n plin urcuş printre osuarele istoriei,
descopeream cu fiecare pas noi începuturi,
trăindu-i şi sfârşitului un început apocaliptic..
Într-un târziu, un camarad mă lovi în cot
şi-apoi, pe când abia mai răsufla,
mi-a spus nerod, dar micile impulsuri
se spulberau frăţeşte
căci doar cine stă de-oparte nu greşeşte,
şi-ar fi lovit de moarte, dacă n-ar fi schilod..

Rugă

Strânge-mă în braţe, iubito,
strânge-mă atât de tare..
măcar de vei stoarce din mine
anii în care n-am reuşit
decât să gust
din amarul clipelor noastre
cele de toate nopţile,
biciuite, încremenite
într-o îndelungă aşteptare
a mereu eternelor depărtări
luminate de fiecare nou
răsărit de soare şi totuşi,
la fel de frumos
precum strălucirea îndepărtată
din ochii tăi albaştrii,
scăldaţi în marea sufletului meu
naufragiat între acum
ori niciodată..

Lolita, femeia pe care nu am iubit-o nicidată

.. şi-ntr-un târziu, văzându-te
printr-un miez de vară uitată
la marginea străzii,
am început de unul singur
să-mi legăn ochii
în balansul formelor de lut,
pe care cred
că doar îndumnezeirea
ţi le-a hărăzit, drept pedeapsă
a acestui suflet al meu
care nu a reuşit niciodată
să-ţi modeleze trupul
şi fapta
într-o iubire nemărginită,
ci doar în gânduri
ici şi colo, risipite
de-a lungul vremelnicelor
noastre simţiri despre ceea ce
însemni tu pentru mine,
eu pentru tine,
noi amândoi
pentru viaţa din noi..

Mersul înainte (I)

Cu mii de ani în urmă, trupul meu
avea pene smulse
dar, mai înainte, îi căzură ghearele
şi-aşa.. a devenit lent şi speriat..
şi-ncepu să-şi contemple fruntea
surprinsă de emoţii..
a scos un toiag şi, cum toate-n jur
erau lipsite de sentimente,
unealta fu cel dintâi gând al frunţii
iar lovirea – fapta primordială..
Şi azi, mergând pe-atâtea drumuri ademenitoare
îmi amintesc de uimirea fiarelor de-atunci..
cum – cu milă îmi priveau moliciunea propriei făpturi
sau semnele ghearelor căzute pentru totdeauna.
Le păream un caraghios, ridicolul perfect…
Iar când m-au văzut urmat de-un cârd de oi
şi de cirezi imense de vaci, se ascunseră-n codrii..
cred că le-a tulburat faptul că
sub ochii mei se-mperecheau
iar – pentru nou născuţi
eram întâia suflare pe care o vedeau.
Plin de pofte, precum toiagul meu
m-am îndreptat spre locuri
ce-mi arătau lumina mai întreagă,
aerul – mai liniştit..
Doar corbii imenşi cât nişte copaci
se mai loveau, lăsând pe pajişti
pete mari de aripi.. semănând cu nişte urme înfricoşătoare.
Pivind spre hăurile străbătute-n bună înţelegere,
dintre minunile pământului,
femeia-mi dărui doar două:
un prunc asemeni mie-n chip şi-n spaime
şi iluziile. Şi-o apăsătoare teamă
ne străbătu atunci
precum este prins spiritul exact
în meandrele alegoriei..
Şi uite că acel prunc – mai înalt
şi tăinuind unelte tot mai subtile,
ne-a spus că-şi găsise o femeie
doar a lui.. apoi au fugit de noi
spre-o altă grotă zăvorâtă de o poartă,
în lumina unui foc cuminte..

Mersul înainte (II)

Ne găsirăm bătrâni în ochiuri de izvoare
şi-atunci am lepădat din umeri pieile..
hotărând ca partea faptelor ce-mi stau în seamă
să mi-o judec singur,
precum şi femeia mea asupra ei
şi le luă pe ale sale..
Doar noaptea ne vedeam nedespărţiţi de fapte,
când mă ruga să-i cânt..
şi câtă bucurie-n grota noastră a fost
când am frânt o parte din toiagul ucigaş,
cu propria-mi mână, sfredelind trei găuri,
golind-o de materie.
Mi-aduc aminte cum aerul din plămâni
lovea precum o licoare, în capetele
a trei degete din cele zece.. primordiale!
În noi s-a deschis atunci o lume nouă,
pe care împletirăm un altfel de cântec
şi-alte vedenii colorate…
E firesc ca trupul să nu-mi rămănă
ca la prima aruncare,
femeia, lacomă de melodii, s-a îndreptat
asemeni mie şi-a ţesut din fibre lungi
o pânză cu care ne acoperirăm,
căci încolţise-n noi ceva
ce mulţi spun în vremurile de azi,
că s-ar numi ruşinea..
La începuturi, ţi-aduci aminte, iubito,
cum acoperirăm părţi de trup,
apoi l-am ascuns cu totul,
sfătuindu-i la fel şi pe cei tineri
care mult se mai înmulţiră.. şi,
cu glas încet, le-a spus atunci fecioarelor:
– Ne-ncumetăm mai mult, mai sus
doar dacă daţi de-o parte blana
ce vă suceşte mersul înainte!
Şi cât s-au bucurat atunci, aproape un mileniu..
singure îşi rânduiră podoabe şi veşminte
asemănătoare palmelor de bărbaţi,
din ceasurile mângâierilor noastre
de toate zilele şi nopţile..

Flash-uri

Te-am răsfoit azi-noapte-n doruri,
şi n-am mai zis nimic..
Rătăcit printre apeluri nepreluate,
am vrut să-ţi las un mesaj
despre licăririle tot mai difuze
ale candelelor scăldate-n miere,
dar o duduie-ntr-o doară
mă luă peste picior, în grabă,
cu o voce cristalină,
rugându-mă,
implorându-mă – parcă
să revin şi mai târziu..
dar nu mai puteam de dor,
şi i-am închis degrabă..

Despre mersul înainte (epilog)

Mă mai re-ntorc din vreme-n vreme
şi-aud voci prin depărtări albe,
ce seamănă cu un sfârşit al îndurării.
Şi eu, care credeam
că zeii au coborât să locuiască-n oameni..
Te văd şi-acum, iubita mea,
cum te uiţi la stele-n adâncurile nopţii,
căutându-ţi pruncii,
dar nu vezi astrul nostru,
ci doar îl presupui.
Desigur, mă vezi şi tu
cum şed în nesimţire şi plâng
ascuns în spirit de propria-mi neputinţă
de a nu putea spune cuvântul,
de-a nu mai ştii calea mâinii către tine,
tăcerea fiind mai grea decât
orice galactică întocmire..
Dacă materia îşi judecă miliardele de chipuri
prin care vremelnic se arată,
atunci noi ce viaţă mai ascundem
dincolo de clipă?
De unde-n noi puterea de a desluşi,
fără a-nţelege, de unde-n noi
astă încordare ce tinde să irumpă-n înţelesuri?
Să te fereşti de asfel de-ntrebări
care se nasc spre a distruge totul,
căci e deajuns ca cerul
să fie-ntr-un miliard de feluri,
pentru ca prin asta, să ne izbim
de propria închipuire
într-acelaşi miliard de feluri
despre cer.
Până şi Aurorele Boreale de aici
dincolo-s bătătură,
în altă parte-s vină de a vedea,
iar mai încolo-s piatră,
dincolo par o geană suflecată de iubire.
Şi nouă-n schimb, ne mai rămâne
sunetul cuvintelor care aspiră,
şi-un înţeles plin de spaime – căci
mai presus de adevărurile toate,
nu desluşim oare
de ce materia-i mereu biruitoare?

O vară târzie..

Mă răstisem îngerului..
nervos că l-am prins
la un colţ de vară târzie
răstălmăcindu-mi zilele,
încât să nu mai ştiu
când te-am cunoscut întâia oară
purtând atâtea frumuseţi
de fecioară..
– Nu vezi că toamnele noastre
cele de toate zilele
ne sunt pe-aproape iară, Doamne?
Cât vei mai îndura
ca frunzele ruginii
să pice într-o doară,
fără să faci nici măcar
acel semn al bunei cuviinţe
şi să mă mai laşi încă odată
să mă înfrupt din eternele podgorii
presărate parcă
pe suişurile şi coborâşurile
tinereţilor noastre
de-odinioară?

logo-default-white

Altceva?

Totul, cuvintele, gândurile, ideile şi faptele.. se referă la oameni. Şi nimic din ceea ce este nu înseamnă un altceva. Un altceva dincolo de noi. Într-un fel, e absurd!

Aboneaza-te..
De fiecare dată când îmi vine vreo idee, te voi anunța prin e-mail

Confirmă subscrierea, urmând paşii menţionaţi în mesajul sosit.
Delivered by FeedBurner

Contact Info

Str. Leonida Zamfirescu Eliza, nr.43 Galati, Romania

+4 0749 463 6400
adrianlazarescu (arond)yahoo.com

Copyright 2018 Adrian Lazarescu ©  All Rights Reserved