Despre mersul înainte (epilog)

Mă mai re-ntorc din vreme-n vreme
şi-aud voci prin depărtări albe,
ce seamănă cu un sfârşit al îndurării.
Şi eu, care credeam
că zeii au coborât să locuiască-n oameni..
Te văd şi-acum, iubita mea,
cum te uiţi la stele-n adâncurile nopţii,
căutându-ţi pruncii,
dar nu vezi astrul nostru,
ci doar îl presupui.
Desigur, mă vezi şi tu
cum şed în nesimţire şi plâng
ascuns în spirit de propria-mi neputinţă
de a nu putea spune cuvântul,
de-a nu mai ştii calea mâinii către tine,
tăcerea fiind mai grea decât
orice galactică întocmire..
Dacă materia îşi judecă miliardele de chipuri
prin care vremelnic se arată,
atunci noi ce viaţă mai ascundem
dincolo de clipă?
De unde-n noi puterea de a desluşi,
fără a-nţelege, de unde-n noi
astă încordare ce tinde să irumpă-n înţelesuri?
Să te fereşti de asfel de-ntrebări
care se nasc spre a distruge totul,
căci e deajuns ca cerul
să fie-ntr-un miliard de feluri,
pentru ca prin asta, să ne izbim
de propria închipuire
într-acelaşi miliard de feluri
despre cer.
Până şi Aurorele Boreale de aici
dincolo-s bătătură,
în altă parte-s vină de a vedea,
iar mai încolo-s piatră,
dincolo par o geană suflecată de iubire.
Şi nouă-n schimb, ne mai rămâne
sunetul cuvintelor care aspiră,
şi-un înţeles plin de spaime – căci
mai presus de adevărurile toate,
nu desluşim oare
de ce materia-i mereu biruitoare?

O vară târzie..

Mă răstisem îngerului..
nervos că l-am prins
la un colţ de vară târzie
răstălmăcindu-mi zilele,
încât să nu mai ştiu
când te-am cunoscut întâia oară
purtând atâtea frumuseţi
de fecioară..
– Nu vezi că toamnele noastre
cele de toate zilele
ne sunt pe-aproape iară, Doamne?
Cât vei mai îndura
ca frunzele ruginii
să pice într-o doară,
fără să faci nici măcar
acel semn al bunei cuviinţe
şi să mă mai laşi încă odată
să mă înfrupt din eternele podgorii
presărate parcă
pe suişurile şi coborâşurile
tinereţilor noastre
de-odinioară?

Simetrii

Citisem pe-un zid, scrijelit cu degetul cum că
întemeierea simetrică a trupului e un miracol
zămislit din biruinţă..
Cel ce-a spus acestea, cred că a pierdut măsura lucrurilor..
Întemeierea-n trup îmi pare, mai degrabă,
o suferinţă lovită de Lumină,
aşa cum nostalgia de apoteoze-i o pogorâre către-nceput..
De-aceea, fiule, doar naşterea-i binecuvântare
dar nu îndrepţi cu asta mai nimic
de te-a cuprins şi ţi s-a dat.
Dacă eu sunt trecător,
fără să trec prin beznă şi eşti asemeni mie,
acesta-i sensul sensurilor
în care stăm cuprinşi,
întocmai clipei în nemărginire.
Dintr-un mileniu-ntr-altul
gândurile noastre s-au înmulţit mereu,
până când Pămânul deveni fapta oamenilor
şi nu îi mai plăcu defel acestă faptă,
drept care şi-a făurit un viitor al său,
ce-i al prezentului de netrăit..

Din zări..

Acolo unde-ţi calcă talpa, mi se rupe inima
în două, în şapte ori în nouă.
Unde-ţi salţi tu palma, îmi curge lumina
dinspre soare către asfinţit.
De unde mă priveşti, timpurile se curbeaza
pe trupul tău spre nicicăieri.
Aşadar, ce mai încolo şi-ncoace..
sper că ţi-ai dat seama
că nu pot sta deoparte când îmi spui
că totuşi mă iubeşti împotriva voinţei tale.

Cu sine

Ţi-aş povesti
despre labirinturile închipuirii
gândului rătăcit, nocturn
dar sunt preafericit
că glasul mi-e încet şi gros
şi nu reusesc
nici măcar să-ţi şoptesc
despre erorile întru desăvârşire..
De-aceea-mi port prin ani lumina
ca pe o umbră şi-o să rămân
asemeni mie precum
în trecut aşa şi-n viitor…
Inlăturând iluzia – cumplita aspiraţie,
pot doar vedea că sunt
fără a-mi simţi plutirea,
însă mai pot spera
că-ntind o mână,
să mi-o apuci cu mâna ta
sau poate aripa să mi-o prinzi
aceea de înger,
de care-ţi spuneam în copilărie..
Altminteri, nu te-ntrista să afli
că viaţa-i un popas al morţii
iar moartea – altceva
decât ne-au minţit cei vii..

Laică

Limba mi-e cusută
şi de-aceea scrijelesc
cu unghia
vorbe pe epiderma laică
a firii tale

Pe scări…

Uite, iubito, cât de repede trec norii,
ca anii de altădată.
Azi aş vrea să mă las pe scări,
în jos, unde-mi pare că e senin…
căci tot ce urcă-i doar praf şi mizerie
şi nu are niciun rost să mai contemplu
prefacerile de aici,
ale acestei libere chimii, dezlănţuite..

Şi-aşa, mişcându-mă pe scări,
spre pământuri, precum un păcătos ce-şi invocă mântuirea,
voi fi tot mai mult o pradă amintirilor,
o să-mi revină-n minte culorile terestre
şi liniştea ce le ocrotea-n Univers..
şi munţi şi ape o să revăd şi cred
că foarte incitante vor fi şi limitele admiraţiei mele..
toate acestea fiind năzuinţe lipsite de oprelişti..

Vezi ce repede rămân în urma noastră treptele?
Precum clipele..
Sunt la etajul cinci sute şi afară nimic nu văd,
dar sunt sigur că de undeva
se aud vociferări, am ascultat..
O bucurie fără margini mă aruncă-ntr-un con de umbră,
mai fac uşor un pas şi îmi dau seama că
în unele camere se dezbate
despre supravieţuire şi aspiraţii..
Iată că şi aceşti neisprăviţi aspiră, îmi spun,
înghiţind în sec, mustrându-mă.
De ce aş pune capăt marii bucurii, căci,
la urma urmei, eram pe punctul de a uita
cum arată un om viu!

Mai fac un pas, însă o liniste de duh
mă împinge şi aş vrea să fiu mai vesel,
să strig si să plâng, dar dau de-un munte verde..
precum un munte sacru
din vopsele pure..
şi aici un grup de oameni..
nu ştiu dacă se bucură de prezenţa mea şi
de-aceea, stau la pândă şi-i las să-şi vadă de-ale lor.
Toţi ţin un creion între degete,
încercând să-şi reconstituie
identitatea chipurilor de altădată.
Unii o reuşesc din doar o trăsătură,
fiind absorbiţi de o autoadmiraţie bolnăvicioasă.

Si, totuşi, rămân ascuns.
Nu văd nicio iarbă, niciun izvor,
doar arbori nemaiîntâlniţi cu ramuri despletite
semănând a ceva ce filtrează dioxidul de carbon
şi-mi dau seama că-i vorba de iniţiaţi in dogme.
De n-ar fi ei, strădania salutară ar fi inceput,
normal, prin fotosinteză,
dar poate vor mai trece mii de ani
până când vreun temerar,
descoperind eroarea,
după întemniţarea lui şi arderea pe rug,
va fi urmat, precum se-întâmplă-ndeobşte
cu aceşti.. deschizători de drumuri.

Tainele amurgurilor din urmă..

Flămând,
îmi preligeam gândurile
pe chipul tău de lut,
străbătând formele acelei bune-cuviinţe,
zămislite cu mult înaintea apariţiei
eroziunilor geologice
din epoca marilor glaciaţiuni sentimentale
peste care nici nu mai ştiu
cât timp or să-mi mai rămână urmele
acestor degete înnegrite în cărbunii
inşiraţi de-alungul
trăiilor noastre
cele de toate zilele..

Fascinaţia chipurilor de nisip

O să mai treacă o noapte şi, deja simt asta,
după teama de-a fi pedepsit cu supravieţuirea.
Tocmai mă visez pe marginile unei civilizaţii
mai fascinante decât orice închipuire,
cum într-ale noastre trupuri se pogorau copaci,
să ne cuprindă sufletele cu totul.. şi pe fiecare creangă
atârnau precum nişte ciorchine mari, oamenii.
Dar m-am trezit şi am zărit nişte semne
şi-am căutat un papirus, să aştern nişte sfaturi
pentru fiul meu, ultim născut, căruia vracii timpurilor
îi puseră un strat de rădăcini pe faţă, să poată respira.
Nu mai ştiu ce s-a întâmplat atunci, însă el există
şi altminteri nu mi-ar umple somnul
jucându-se cu visurile mele..
Acum probabil că stă ascuns pe undeva,
ducând o viaţă dublă.
Totuşi am să-l rog, dacă are şansa de a răzbi prin haos,
să se ferească de semenii senini şi aprigi
care-n acest mileniu se-ncumetă să-ntemeieze oameni..
Risc enorm, însă altă cale nu găsesc, deşi
presupun că nu va înţelege decât “oameni” şi „întemeiere”
iar marile şi modernele biblioteci
nu scot cuvinte de bună voie şi
nici nu-i învaţă pe cei săraci cu duhul.
Si-această arsiţă ce-nvăluie uscăciunea,
nimicind tulbure al său Pâmânt,
n-o să i se pară de rău augur!
Parcă prea des văd, prin jerbele toride,
luminile dreptunghiulare ale micilor ecrane.. sau..
poate mă-nşel amintindu-mi, în miez de noapte
despre savanţi desfăcând planşe colorate,
ţinând discursuri acestor fiinţe despre întemeierea involuţiei,
în timp ce de orişiunde, parcă, se aud imnuri,
precum în epocile medievale,
dar nicicum înţelese de o civilizaţie a zilelor noaste..
Iată că-m revin în minte lucruri care-au fost,
fâră să pot intui nici pe departe despre cele ce vor urma.
De-aceea, până va veni vântul să-mi şteargă sticla,
să pot vedea din nou, m-apuc să fluier..
şi-o să fluier duios şi lin,
precum fluieram în urmă cu mii de ani,
când eram tânăr şi-ndrăgostit..

logo-default-white

Realitatea..

PSD-ul cade! 😉 Dincolo de orice alte simpatii sau antipatii media, stati cu ochii pe Realitatea.. Parerea mea…

Aboneaza-te..
De fiecare dată când îmi vine vreo idee, te voi anunța prin e-mail

Confirmă subscrierea, urmând paşii menţionaţi în mesajul sosit.
Delivered by FeedBurner

Contact Info

Str. Leonida Zamfirescu Eliza, nr.43 Galati, Romania

+4 0749 463 6400
adrianlazarescu (arond)yahoo.com

Copyright 2018 Adrian Lazarescu ©  All Rights Reserved