Uitare..

Mi-amintesc că eu însumi,
stând de unul singur,
dezolat peste măsură,
concepusem calea de-a produce o durere cumplită,
doar numind-o drept o durere-n sine
de dragul de a îndura-o,
şi mulţi m-au întrebat atunci
ce înseamnă asta…
Uitarea, draga mea,
este suprema durere
pe care aş putea-o aduce
împotriva tuturor durerilor
acestui Pâmânt născut de la Adam,
trecând printr-o Evă – aducând-ul tot mai mult
către zilele noastre…
Şi le-a plăcut; cei de primprejur sperau
ca şi acea uitare să fie-nprejmuită
şi-apoi dată pradă de-acum
clasicelor dureri împământenite..
Apoi, se mai luminară,
nu le mai plăcură încumetarea
din spusele mele şi-au pus-o la îndoială.
– Hei! Uitarea nu poate conţine nicio faptă,
se răsti unul către mine.
..şi nu-i un simţământ ce poartă-n sine
vreun urlet de care ar fi nevoie..

Intr-un sfârşit, mi-au poruncit să-mi schimb cuvântul..
să creez o altă durere, spre care
restul relelor poate să aspire.

Stau, iubito, şi privesc cu ochiul singur
prin fereastră şi văd făpturi la fel ca mine,
însă nu pot zări în depărtări
nici stări şi nici iscusinţe,
decât o goană acerbă
către sfârşiturile noastre,
cele de toate zilele..

Amudiana

Amurgurile înroşiră cerul în semn de noapte
dar nu simt nicicum vreo oboseală.
Las gândurile seama materiei cenuşii,
pentru că sunt sigur că gândeşte.. aşa.. leneş,
purtând un singur gând de mii şi mii de ani..
Şi mâine, în zori, am să te chem
să omagiem răstimpurile despre care
am aflat câte ceva: de pildă, ţi-aduci aminte
când oamenii şi-au lepădat de pe umeri veşmintele
din piele de animal,
împrejmuidu-şi potecile – să le stăpânească?
Acele arhaice cărări duceau în peşteri
luminate de făclii care lăsau în urmă
dâre de cenuşă..
Uneori oamenii loveau cu palmele-n materii dure,
în pietre, fiind atât de fericiţi când descopereau tăişul.
Mi-amintesc că începură să ucidă,
spălându-se pe mâini apoi,
precum un gest al inteligenţei cenuşii
de care îţi pomeneam mai înainte..
Şi-ţi dai seama, aşadar, c-ar fi o netrebnicie
să lipsim la această sărbătoare.

Şi, totuşi, dacă-n astă noapte nu adorm,
ce altceva aş putea să citesc în jurnale
decât despre triumful suferinţei?
Doar toţi ştim că ea a ramas singurul semn
că Pământul fusese plin de oameni..
Tot acolo, în acele scrieri, sub felurite limbi,
citesc despre căile spre bunăstare, deşi
autorii au murit demult
sau despre împărţirea lucrurilor
în mii şi mii de forme..
Dar parcă aud o voce de peste umăr,
gândind, şi-aş vrea să-mi intorc privirea,
dar e cu neputinţă..
Fapta răului este oare mai ascunsă
decât muţenia şi, de aceea,
i s-a consfinţit cu atâta ardoare, izbânda?

Amintirile unei veri toride – 2

Răul cel dintâi purcese dintr-ale mele simţuri,
precum ditr-un lăcaş al Omului
ascuns în sufletul meu,
dar nu puteam să arunc în nimeni
deoarece toţi oamenii purtau aceeaşi vină.
Şi doar ai văzut că n-aveam în juru-mi
decât unelte de lovit şi un spaţiu fără limite,
în care, drept unic cugetător,
îmi părea că eternitatea avea să se transforme
într-un mare izvor al nemuririi..

Descoperind timpurile noastre,
cineva începu să se joace cu ele în nisip,
şi.. toţi lăsară-n plata Domnului ideea,
fiind fascinaţi de acea joacă
pe întinderile nesfârşite de nisip.
Şi lucrurile astea ţi le spun, presupunând
c-ar fi şi alţi înzestraţi
dar nu mai sunt sigur de nimic..

Singur fiind, poate adesea mă surprinzi
lovind cu nesaţ obiectele indestructibile,
prima oară cu picioarele goale,
dar apoi – încălţată, loveai mai bine.
Imi revin în memorie zilele minunate,
cu multă linişte în jurul nostru,
zorii grăbiţi parcă să ajungă pe aceste pământuri..
şi câtă spendoare era într-al tău trup alb,
în mişcările-ţi prinse-n dorul ludic al clipelor de vară..
Ţi-aminteşti? O sută de ani am lovit cu picioarele încălţate,
fără sens, lucrurile indestructibile,
dar uite că într-un târziu
începură să crape de la sine…
Apărură un fel de găuri cu forme complexe,
crăpături în materia ce-şi cereau dreptul la pulbere
şi pulberi se făcură toate,
plutind în aces aer acru..

Totul părea un joc despre noi înşine…

Amintirile unei veri toride

Orice rău te-ar lovi, să ştii
că nicicând nu va fi cel mai mare
şi nici ultimul, din urmă..
Adu-ţi aminte că-n traiul nostru,
cel de toate zilele, exista un rău primordial
şi-altul care le încheia pe toate. Şi, iubito..
.. era atât de plăcut în acel culcuş preistoric
ce ne ascundea de oameni, fiind un privilegiu
ceasurile acelea de Iunie, toride
precum dragostea din noi..
În schimb, despre vinovăţie
nu-mi mai amintesc nimic..
poate că eram falnic şi precum o piatră rotundă,
asvârlită în Univers, şi el – tot mai rotund
iar tu îmi păreai adevărul lui şi perfecta simetrie
în care toate se vedeau
fără ca cineva să şi le imagineze..
Ajunsesem însingurat pe o planetă murind,
surprins tragic să nu pot muri odată cu ea,
ca şi cum ar mai fi nevoie de plăsmuirile mele
ca amintire a atâtor milioane de specii dispărute
şi a pădurilor din memoria noastră..

Femeie intinsa

Astăzi, originala fu nărăvaşă.. şi orice „reverenţă”, de prisos.. 🙂 .. prin urmare, mă dezic.. şi.. cât o mai ţine acest amurg, plec la arat, prin plete de fecioare..

Bust

Răni abrupte –
aceşti umeri
goliţi de zbuciumul aripilor…

Revenirea la praştie..

Precum începu Pământul pentru cea din urmă oară,
durând milioane de ani, ar trebui să ne reîncepem familia.
Deşi nu ştiu de-nţelegi ce vreau şi spun,
va veni o zi, probabil peste câteva mii de ani,
când ne vom aduna în jur progeniturile,
spunându-le cu blândeţea-mi caracteristică, spre luare aminte,
că, începând de mâine, cu toţii ne vom întoarce la praştie..
Ţi-aminteşti cum aşa se şi întâmplase?
Adu-ţi aminte câte speranţe încolţiră în sufletele lor,
odată cu această vestire.
Epocala descoperire a vremurilor apuse, îngropate,
praştia se şi prinse într-ale lor mici degete,
drept o naivă iscusinţă şi mă mir de unde or fi învăţat ei
să-şi facă praştii perfecte şi cu ce or fi găsit
să le făurească.. nu ştiu nici azi.
Bineînţeles că depozitele acestei civilizaţii
mai sunt încă pline de lucruri elastice, ce le încântă privirile
însă nu se pricep să umble cu acestea.
Şi-am să scrijelesc pe o piatră această izbândă, întrucât natura,
chiar de va renaşte, nicicând nu va mai putea ştii să făurească acele praştii..
o praştie utilă nu va mai exista niciodată în stare autentică..
Pe marile bulevarde păşesc bătrânii.. având tâmplele sparte de praştii..
şi-o mulţime de femei cu fel de fel de vârste,
purtând veşmite găurite de praştii..
se plimbă încă şi perechi de tineri, tehnocraţii şi demagogii acestor epoci
punând la cale reînvierea lumii print-o praştie..
şi nu ştiu câţi filosofi ai reducţionismului cu buzunarele
agâţate-n piepturi pline de praştii cosmice, precum nişte canguri..
uitând de multe, nimicuri pentru ei..
Si spre toate acestea, copii ce ni s-au pus de-alungul anilor în jur,
privesc sincer cu o nespusă dorinţă..
Pare că ar fi fost totul pornit de la Adam spre Eva,
precum de la mine către tine..
Şi copii crescură repede, unii întorcându-şi privirea
spre eterna noastră umbră, scuipând fără noimă..
şi-ntind propria praştie spre tâmplele mele fără să se ascundă
şi-aşteaptă rânjind parcă un semn să-i dezvăţ de praştii..
Un vultur preşuv zboară în dreptul pietrei mici,
însă precum joaca unor copii cu bulgării în iarnă, tot mai mari
în mâinile noilor generaţii, lâsând în urmă
precum religve, ale noastre tidve.
Si mâine, chiar dacă ar fi ridicol, în zori.. îi voi întreba
dacă ştiu ce crede o piatră lovind o tâmplă..
Dar mă tem că nu mă vor înţelege din cauza atâtor limbi planetare
în care toţi par să-ntrebe acelaşi lucru..
Iată cât de mult se complică totul, în calea sa
spre acea simplitate elementară, şi-ntr-un târziu
realizezi că niciun cuvânt nu mai rămâne locullui precum
toate ţintele sfârşesc răpuse de praştii..

Dor

Strânge-mă aproape, inimă de inimă
precum de cozile verzi, în mijlocul verii,
cireşele – două câte două se ţin.
Ascunde-mă din întâmplare în labirintul
pielii atât de albe, atât de moale,
ori în colţul buzelor, rugăciuni să spun
sub bolta gurii tale, până când
pierzându-ne conturul, vom dansa pe nesfârsitul zăpezii…
istovit să mă aplec şi să beau apă
din urmele paşilor ce ţi se pierd
sub soarele amiezii..

logo-default-white

România profundă.. în beneficiul cui?

“Capul plecat, niciodată sabia nu-l taie..” Hm.. şi-aşa, mioriticii acestor plaiuri vor purta pe veci stigmatul lui Trăian şi Decebal, ca-ntr-o eternă şi parcă predestinată catedrală a mânduirii neamului, finanţată de .. Dragnea. (cine începe să scuipe în sân, înseamnă că nu-nţelege nimic din ceea ce spun).

De aceea, refuz a mă mai numi european, din respect pentru Europa. Şi nu ştiu nici dac-ar mai trebui să mai fiu şi de lângă Balcani.. Nu-mi rămâne decât să mă ascund la poalele Carpaţilor, şi, când se vor trezi toţi sau vor adormi toţi (îmi pare că tot una începe să fie.. ), să trec dincolo, fără să mai privesc în urmă.

Aboneaza-te..
De fiecare dată când îmi vine vreo idee, te voi anunța prin e-mail

Confirmă subscrierea, urmând paşii menţionaţi în mesajul sosit.
Delivered by FeedBurner

Contact Info

Str. Leonida Zamfirescu Eliza, nr.43 Galati, Romania

+4 0749 463 6400
adrianlazarescu (arond)yahoo.com

Copyright 2018 Adrian Lazarescu ©  All Rights Reserved