Marină

Iubita mea, trăitoare poveste marină,
naufragiată în plină sincopă
a bătăii mele de inimă,
între azi şi niciodată agăţată,
tulbure, adânc nedeclarată..
Iubita mea şi-a descălţatelor meduze
ce plutesc pe ape..

Viaţa dincolo de nisipuri..

Deşertăciunile se făcură o noapte infinită..
şi-mi întind această încă tânără mână,
cea plină de toate însemnele păcatului
desenate precum o potecă
în chip de călăuză pentru orbi..
ajungând să trec, în sfârşit,
prin câteva clipe de naivitate.
O doamnă din epoca celor
demult apuse mă întrebă:
– De ce ţi-a fost dor de mileniul al treilea?
Nu trebuia să te naşti dincolo
de temelia lucrurilor…
I-aş fi răspuns cu atâta poftă,
însă aerul mai era puţin,
aroape că îmi lipsea..
Ca să-mi mai mişc acest trup,
nu mai găsesc niciunde,
precum în secolele trecute,
un pământ cu iarbă sau măcar ceva
pe care să-mi aştern umbra.. şi atunci strig,
din răsputeri – aşa cum nici nu mai ştiu că sunt,
cuvinte învăţate odinioară,
furişându-mă tot în faţă,
deşi am uitat ce înseamnă aceasta…
– Priveşte! Acolo parcă sunt nori de ploi
goniţi de vântul planetar.. şi ploile-s acide, negre..
tocmai acelea care hrănesc seminţele prezentului..
O adiere caldă şi moale ca de aşternut zvântat
mă loveşte şi îmi dau seama că o să vină vara
care ne va încuraja, dacă nu pe noi,
măcar pe ale noastre suflete..
Între noi şi cei dinaintea noastră
nu sunt decât arbori, cu un fel de verde
din care nu mai poţi distinge nimic
având un rost, alături de aceşti zgârie-nori..
Am simţit clipa când erai aproape gata
să dezertezi, imaginându-mi un marş spre viaţă,
chiar dacă erai în primele rânduri,
fiindu-ţi teamă de tot ce aş fi avut să-ţi spun
chiar şi sub acele forme de curcubeu, sublime..
Şi nu pot să uit semnul tău,
cum c-ai fi dorit să te transformi în pasăre
de la Ecuator spre Polul Nord, pleşuvă,
cu clonţ de cremene, lovind mereu
în gheţari, precum în mult râvnita-ţi hrană..
Normal că nu ai de unde să ştii că,
mai întâi clonţul se sfarmă,
iar, portivit vechilor simetrii ancestrale,
aceasta-ţi va rămâne cea din urmă şi cumplită armă.

Renuntare

Degetele tale tremurânde,
şi-nfricoşate,
îmi pipăiau inima,
orbecăind tot mai mult,
în drumul lor spre acel suflet
care… încet, încet devenise
însăşi piatra de hotar între toate
câte-au fost odată ale noastre
şi nesfârşitul abis
în care te-ai aruncat,
renunţând fără să ştii,
pentru totdeauna – la odihna
de la capătul îndurărilor
cele de toate zilele…

Memorii din orasul celor sapte coline

Eşti parfumul lucrurilor nou născute
lacrima ce udă catedrala paradoxurilor..
La fiece întoarcere
mă simt liber
valet nostalgiilor
ce-mi dau şansa de a te îmbrăţişa..
Către origini, îţi spusesem
o mulţime de necuvinte
iar mintea-mi fugise la tine
spre dezamăgirea
acelui destin primordial,
neîmplinit..
Ţi-aş povesti mai mult decât oricând
acum, despre soare
şi despre ţărmurile
pe care le priveam pentru prima dată
şi ultima, mereu..
Încă mai aud, văd şi gândesc
fără a ştii
dacă tu mai cunoşti aceste lucruri..
Mi-amitesc doar că visai
deşi raţiunea-ţi părea
o logică înfiptă
la începuturile acestei lumi pierdute..

O dimineata

Priveşte…
o dimineaţă superbă de Florar
Prin opacitatea monotonă a materiei
Începe a se mişca un preot medieval
ţinând o bucată de pâine,
făcând gesturi de trebuinţă.
Toate neînfăptuite la vreme
aşa vor rămâne-n veci!
Stările ne sunt împietrite de vinovăţie.
Cu o pălărie imensă,
păşeşte liniştit,
însă demn precum un Sisif.
Imagineză-te într-un tunel
alergând către punctul
în care ai zărit lumina…
Tu, apropriindu-te,
el tot depărtându-se…
Poate vei ieşi cândva
dar acum goana-ţi e motivată
şi.. nu ştii pentu câtă vreme.
Preotul întinde o scară
o treaptă, încă una..
te loveşti de nonsensuri,
dispar.
Te arunci, apucându-mi mâna
într-un oraş plin de istorie..
atâta istorie, încât
îşi pierde şi ea sensul,
devenind eternitate..
Ne întoarcem la origini, iubito,
Acolo unde fraţi ne erau bizonii!
De-o să urmez un drum mai bun
Las preotul în plata Domnului
şi-mi împrejmuiesc teritoriul
cu un gard din tulpini de Sequoia.
Tu făureşte-ţi sânii
şi caută-ţi noima
că-ci toate simţirile
îmi spun că începuturile ne sunt pe-aproape..

In liniste…

De te trezeşti,
ridică-te încet,
preumblă-te uşor prin cameră
şi vino la fereastră
eu m-am dus prin grădină,
pregătesc zorii
pentru roua dimineţii

Catre inceputuri

Iubito, n-ar fi drept să aşteptăm
clipa următoare
ea, cu siguranţă, va veni;
este o pierdere de timp.
In timpanu-mi odihnind pe-a ta inimă
simt fericirea fiecărui bang –
prudenţa.
De spiritul greşeşte
tot el se-n dreaptă, dar
de suntem a naturii parte,
inteligenţa imprudentă-i un recurs la moarte.
Aici e cald, iar tu eşti dulce
precum o zi de Mai.
Rămâi pe veci visând
şi am sâ-ţi fiu strajă.
Lasă-mă ascuns în chipuţi,
cu tot ce am,
cu tot ce sunt,
lasă-mă să mi te-nchipui..
şi fii aici: Eu sunt!

logo-default-white

Realitatea..

PSD-ul cade! 😉 Dincolo de orice alte simpatii sau antipatii media, stati cu ochii pe Realitatea.. Parerea mea…

Aboneaza-te..
De fiecare dată când îmi vine vreo idee, te voi anunța prin e-mail

Confirmă subscrierea, urmând paşii menţionaţi în mesajul sosit.
Delivered by FeedBurner

Contact Info

Str. Leonida Zamfirescu Eliza, nr.43 Galati, Romania

+4 0749 463 6400
adrianlazarescu (arond)yahoo.com

Copyright 2018 Adrian Lazarescu ©  All Rights Reserved