DISTRIBUIȚI

Mă mai re-ntorc din vreme-n vreme
şi-aud voci prin depărtări albe,
ce seamănă cu un sfârşit al îndurării.
Şi eu, care credeam
că zeii au coborât să locuiască-n oameni..
Te văd şi-acum, iubita mea,
cum te uiţi la stele-n adâncurile nopţii,
căutându-ţi pruncii,
dar nu vezi astrul nostru,
ci doar îl presupui.
Desigur, mă vezi şi tu
cum şed în nesimţire şi plâng
ascuns în spirit de propria-mi neputinţă
de a nu putea spune cuvântul,
de-a nu mai ştii calea mâinii către tine,
tăcerea fiind mai grea decât
orice galactică întocmire..
Dacă materia îşi judecă miliardele de chipuri
prin care vremelnic se arată,
atunci noi ce viaţă mai ascundem
dincolo de clipă?
De unde-n noi puterea de a desluşi,
fără a-nţelege, de unde-n noi
astă încordare ce tinde să irumpă-n înţelesuri?
Să te fereşti de asfel de-ntrebări
care se nasc spre a distruge totul,
căci e deajuns ca cerul
să fie-ntr-un miliard de feluri,
pentru ca prin asta, să ne izbim
de propria închipuire
într-acelaşi miliard de feluri
despre cer.
Până şi Aurorele Boreale de aici
dincolo-s bătătură,
în altă parte-s vină de a vedea,
iar mai încolo-s piatră,
dincolo par o geană suflecată de iubire.
Şi nouă-n schimb, ne mai rămâne
sunetul cuvintelor care aspiră,
şi-un înţeles plin de spaime – căci
mai presus de adevărurile toate,
nu desluşim oare
de ce materia-i mereu biruitoare?

LĂSAȚI UN MESAJ