DISTRIBUIȚI

E deja noapte, iar, pe prispa casei
s-a lăsat răcoarea…
Prin întunericul plin de stele
încă se mai zărește Universul
cu al lui spectacol
ce ne aduce aminte – de altfel,
că suntem singurii de departe
care încă mai aplaudăm
spre necuprinsul cer…
pe care, de n-am mai fi,
nimeni cred că nu l-ar mai știi..
… nici ochii strălucitori ai copiilor
privind nedumeriți, întrebându-ne
ce sunt acei aștrii
pe care i-am risipit în sus,
în dreapta ori în stânga
pe vremea când încă mai speram
în nemurirea noastră..

Ce-o să le spunem acum?
Că, dincolo de noi, nu mai este nimeni
să vadă aceste minuni, sub care
până și mirosul crinilor din grădina noastră
se înalță liber, în întuneric,
către nicăieri..?

E noapte și-ți simt fruntea de femeie
cum ți-o lași pe pieptu-mi, să o mângâi,
să-ți mângâi părul, umerii, obrajii..
fără ca nimeni – firea să nu ne-o mai știe..
nici măcar stelele,
în drumul lor, pe cer
spre o nouă zi de mâine…

LĂSAȚI UN MESAJ