DISTRIBUIȚI

O să mai treacă o noapte şi, deja simt asta,
după teama de-a fi pedepsit cu supravieţuirea.
Tocmai mă visez pe marginile unei civilizaţii
mai fascinante decât orice închipuire,
cum într-ale noastre trupuri se pogorau copaci,
să ne cuprindă sufletele cu totul.. şi pe fiecare creangă
atârnau precum nişte ciorchine mari, oamenii.
Dar m-am trezit şi am zărit nişte semne
şi-am căutat un papirus, să aştern nişte sfaturi
pentru fiul meu, ultim născut, căruia vracii timpurilor
îi puseră un strat de rădăcini pe faţă, să poată respira.
Nu mai ştiu ce s-a întâmplat atunci, însă el există
şi altminteri nu mi-ar umple somnul
jucându-se cu visurile mele..
Acum probabil că stă ascuns pe undeva,
ducând o viaţă dublă.
Totuşi am să-l rog, dacă are şansa de a răzbi prin haos,
să se ferească de semenii senini şi aprigi
care-n acest mileniu se-ncumetă să-ntemeieze oameni..
Risc enorm, însă altă cale nu găsesc, deşi
presupun că nu va înţelege decât “oameni” şi „întemeiere”
iar marile şi modernele biblioteci
nu scot cuvinte de bună voie şi
nici nu-i învaţă pe cei săraci cu duhul.
Si-această arsiţă ce-nvăluie uscăciunea,
nimicind tulbure al său Pâmânt,
n-o să i se pară de rău augur!
Parcă prea des văd, prin jerbele toride,
luminile dreptunghiulare ale micilor ecrane.. sau..
poate mă-nşel amintindu-mi, în miez de noapte
despre savanţi desfăcând planşe colorate,
ţinând discursuri acestor fiinţe despre întemeierea involuţiei,
în timp ce de orişiunde, parcă, se aud imnuri,
precum în epocile medievale,
dar nicicum înţelese de o civilizaţie a zilelor noaste..
Iată că-m revin în minte lucruri care-au fost,
fâră să pot intui nici pe departe despre cele ce vor urma.
De-aceea, până va veni vântul să-mi şteargă sticla,
să pot vedea din nou, m-apuc să fluier..
şi-o să fluier duios şi lin,
precum fluieram în urmă cu mii de ani,
când eram tânăr şi-ndrăgostit..

LĂSAȚI UN MESAJ