privim…. privim și ne place foarte mult materialul din care suntem făcuți… e un fel de spirit cufundat în materie de-o neobișnuită, aproape jenantă permeabilitate, din care a fost construit și șarpele lui Adam… ți-amintești? totul, la urma urmei, dă într-un alb imaculat…

nu ți-e dor de tot ce trece prin viață, fără să simți? te-am întrebat… atunci ai scos o sabie și ai înfipt-o pe hotarul dintre lumile celor vii și celor care mor, în fiecare zi, în brațele tale albe, ca o pieta zămislită…

calc printre cioburile unei oglinzi în care de mult nu s-au mai văzut oameni. pesemne că imaginația mi se acutizează. prea mult nu privesc, poate din cauza asta, deși n-ar fi corect la re-nceputul vieții.

tu nu ai cum să rămâi decât o amintire a ceea ce nu ai fost prin viața asta.. când toate lucrurile își aveau un rost, încă din pământ răzbătând prin ceruri, pe la porțile deschise înaintea celor despre care mereu se va povesti…

cine am fost? nu mă întreba, că nu-mi mai aduc aminte. știu doar că povesteam câte în stele, probabil, fără rost, în ceasuri petrecute sub clar de lună. privește… sau mai bine ascultă în liniște. tac și eu, nu mai spun o vorbă.

să ne verticalizăm – ți-am spus, făpturile… să ni le așezăm pe două tălpi și s-avem încredere în acest țel. de acum înainte, nimic nu va mai fi cu neputință într-acest trup fraged pe care l-ai purtat ca pe un Adam, din vechime……

cândva, descoperisem particula timpului, și-atunci am început să mă joc, construind castele… era parcă vară, și, peste tot – nisip… abia mai găseam, pe ici – colo pe careva absorbit de idee… toți recunoscând în această joacă – o unică virtute, fără seamăn…

fiecare bătaie a inimii ne amintește de viață, cum este să asculți bing – bangurile zilei de azi, indiferent ce-ai făcut ieri, probabil, cu luare aminte la ziua de mâine… în rest, nu-ți rămâne decât să-ți apleci urechea pe perna ta moale, ca…