privim…. privim și ne place foarte mult materialul din care suntem făcuți… e un fel de spirit cufundat în materie de-o neobișnuită, aproape jenantă permeabilitate, din care a fost construit…

nu ți-e dor de tot ce trece prin viață, fără să simți? te-am întrebat… atunci ai scos o sabie și ai înfipt-o pe hotarul dintre lumile celor vii și celor…

calc printre cioburile unei oglinzi în care de mult nu s-au mai văzut oameni. pesemne că imaginația mi se acutizează. prea mult nu privesc, poate din cauza asta, deși n-ar…

tu nu ai cum să rămâi decât o amintire a ceea ce nu ai fost prin viața asta.. când toate lucrurile își aveau un rost, încă din pământ răzbătând prin…

cine am fost? nu mă întreba, că nu-mi mai aduc aminte. știu doar că povesteam câte în stele, probabil, fără rost, în ceasuri petrecute sub clar de lună. privește… sau…

să ne verticalizăm – ți-am spus, făpturile… să ni le așezăm pe două tălpi și s-avem încredere în acest țel. de acum înainte, nimic nu va mai fi cu neputință…

cândva, descoperisem particula timpului, și-atunci am început să mă joc, construind castele… era parcă vară, și, peste tot – nisip… abia mai găseam, pe ici – colo pe careva absorbit…

fiecare bătaie a inimii ne amintește de viață, cum este să asculți bing – bangurile zilei de azi, indiferent ce-ai făcut ieri, probabil, cu luare aminte la ziua de mâine……